Cantina era asemănătoare oricărui restaurant, chiar dacă gradul de confort nu era unul de, să zicem, trei stele. Spațiul accesibil tuturor era sala de mese. Banii îi aveai pregătiți, sau, dacă nu aveai banii, aveai „abonamentul”: un cartonaș imprimat cu un tabel notat cu zilele săptămânii. Din el ți se decupa cu foarfeca pătrățica aferentă zilei respective. Dacă nu aveai abonament, plăteai meniul la casă, dar înainte de a lua mâncarea. Despre ce e la „meniul zilei” știai, că era afișat. Oricum era fix.
La întoarcere erai întâmpinat cu veșnicele „Ce-au băgat azi la cantină?” sau cu mai ironicul „Bună zama?”.
Funcțional vorbind, cantina nu era compusă doar din sala de mese. Mai avea bucătăria cu toate utilajele ei, spații de depozitare, cămara, beciul, gospodării anexe și biroul șefului cantinei, unul din personajele-cheie ale fabricii pentru că, nu-i așa, el mai procura în vremuri de restriște carne, mezeluri și băuturi pentru șefime…